Analiza narativa – scurta bibliografie orientativa comentata

Origini. Analiza narativa isi are originea in studiile literare. De la formalismul rus – Vladimir Propp, Morfologia basmului - la naratologia structuralista francofona - Roland Barthes, ” Introducere la analiza structurala a povestirilor” (Communications, no 8, 1966), Romanul scriiturii, A. J. Greimas, Du sens, Semantica structurala,  T. Todorov, Gramatica Decameronului, G. Genette, Figuri, autorii au incercat sa puna in evidenta invariante narative (modele structurale) asa cum facuse in domeniul antropologiei structurale Cl. Levi-Strauss. Textul literar este tratat ca un document autonom, ca un sistem in sine. Autorul este total absent din aceste analize.

Reintoarcerea autorului. In anii 80, lucrari precum cea a lui Paul Ricoeur, Temps et recit, au marcat un adevarat turnant in analiza narativa, probabil sub influenta pragmaticii lingvistice. Textul narativ este abordat discursiv, ca orice act de comunicare, iar analiza urmareste punerea in evidenta a strategiei narative a autorului, dar ia in discutie si receptarea ca facand parte din acelasi proces de comunicare. Naratiunea inceteaza sa mai fie  un simplu gen literar devenind un mod de organizare a enunturilor asemanator argumentatiei, descrierii sau dialogului,un mod de a actiona asupra lumii. Definita ca o stiinta a combinatiilor, povestirea are o functie pragmatica: face sa faca, dar intre producator si receptor se instaleaza un proces hermeneutic care nu garanteaza ca intentiile producatorului vor fi transmise intocmai la sfarsitul lecturii.

Competenta narativa nu este prerogativul scriitorilor de meserie. Fie ca este vorba de povestirile pe care le inseram in comunicarile noastre cotidiene profane – studiate de socio-lingvistul William Labov (articolul care a deschis cercetarea povestirilor orale ale oamenilor obisnuiti, “Narrative Analysis”, a fost publicat in 1967 impreuna cu Wiletsky), de marturiile subiectilor in cadrul sedintelor de psiho-terapie, de povestirile care asezoneaza discursurile electorale sau de munca jurnalistului sau a reporterului tv in misiunea sa de a informa publicul, naratiunea se releva a fi un puternic dispozitiv comunicational de captare cu functii diverse. Christian Salmon remarca incredibila proliferare a “storytelling” – ului in lumea contemporana, mai ales ca practica a instantelor de putere, anuntand aparitia unei “noi ordini narative” (Storytelling. La machine a fabriquer des histoires et a formater les esprit, La Decouverte, 2007. Nu mai este vorba aici de povestirea ca mimesis, imitatie a realitatii, ci de construirea prin naratiune a unei lumi fictionale cu pretentii de realitate creata de specialistii in publicitate, media si consultanta politica.

Sexualitatea online

Articolul “Sexe on-line. Animateurs, clients et production de scenarios sexuels” (Gendre, Sexualite & Societe, no 2, 2009, “Actualite des echanges economico-sexuels”) pe care va invit sa-l cititi pleaca de la ideea ca exista o continuitate intre actul sexual fizic si actul sexual caruia i se dedau unii internauti, prin intermediul conversatiei insotite sau nu de imagini de webcam, pe siteurile de socializare sau pe siteurile care ofera intalniri virtuale.

In ambele activitati sexuale partenerii actualizeaza in act sau in cadrul conversatiei “scripturi sexuale” (John Gagnon, William Simon, 1986). Totusi fiecare dintre cele doua activitati sexuale se supun ordinii inerente tipului de activitate caruia ii sunt subordonate: activitatea practica, pe de o parte, care se supune unor norme de interactiune fizica in care gesturile si miscarile corpurilor sunt esentiale, si activitatea conversationala, pe de alta parte, unde sunt importante regulile conversationale, in special replicile pereche (“paires adjacentes”) de tipul intrebare-raspuns, formule de salut, etc., dar si altele precum: fiecare isi asteapta randul, asteapta momentul potrivit pentru a introduce in discutie actul sexual, odata ratificata tema de conversatie are obligatia de a aduce o contributie pertinenta la aceasta.

Analiza conversationala pe un corpus de conversatii culese pe siteuri de intalniri demonstreaza ca, departe de a inventa un alt mod de a face dragoste, internautii reproduc in cadrul conversatiilor la distanta scenariul tipic al unei partide sexuale clasice: preludiu, contact sexual, platou, orgasm, postludiu.

Serge Tisseron: Psihologia jocurilor video

Traducerea in romana a  cartii Qui a peur des jeux video? sub titlul Psihologia jocurilor video a aparut la sfarsitul anului trecut, 2010, la Editura Trei, in colectia Psihologia pentru toti. E o carte iesita din colaborarea dintre un psihanalist - Expertul - Serge Tisseron, si o jurnalista - Scribul - Isabelle Gravillon.  Structura cartii, stilul, munca de redactare ii apartin jurnalistei, continutul propriu zis, explicatiile, abordarea sunt ale psihanalistului.

Cartea isi propune sa raspunda unor intrebari preocupante: sunt jocurile video atat de periculoase cum se afirma de obicei? ce este de facut pentru a evita dependenta de jocurile video?

Inainte de a acuza in bloc perniciozitatea jocurilor video, a carei sursa este de obicei teama de nou, ignoranta, lipsa de informatii, autorul ne propune sa le cunoastem mai bine. Se porneste de la ideea ca jocurile video nu sunt cu mult diferite de alte jocuri. Jocurile de deghizare – mastile, travestiul – si vertijul caruselurilor din balciurilor traditionale sunt stramosii jocurilor video de astazi.

Forta lor de seductie este strans legata de criza, angoasele si cautarile specifice adolescentei. Jocurile video alimenteaza stima de sine a adolescentului pe care adultii nu inceteaza sa i-o puna la indoiala. Jocurile video iau locul papusilor dintr-o etapa anterioara a vietii, sunt ceea ce psihanaliza numeste un “obiect tranzactional” ce-i usureaza adolescentului parasirea copilariei.

Refugiati in fata consolelor si a ecranelor, adolescentii gasesc in jocurile video, in avatarurile pe care le construiesc, in interactiunea cu ceilalti jucatori, niste interlocutori privilegiati. Jocul video este totodata privit ca un laborator pentru incercari, fara consecinte in viata reala. Iata deci ca jocurile video nu sunt doar o amenintare permananta la formarea personalitatii, dar si un suport de formare a acesteia.

Violenta jocurilor video ridica problema  daca adolescentul este capabil sa o reproduca in lumea reala sau daca ea are mai degraba o functie cathartica, liberatoare. Nici teza imitatiei, nici cea a catharsisului nu par sa epuizeze complexitatea acestei probleme. Mai important de observat este ca jocurile propun roluri diferite: agresor, victima sau salvator, si tipuri diferite de violenta (narcisica sau simbolica) si ca acestea rezoneaza in mod diferit cu trecutul si intimitatea adolescentului.

Fara a nega existenta unei dependente de jocurile video, Tisseron nu o considera o boala psihica in sine. Asa zisa dependenta de jocurile video  se asociaza altor tipuri de dependenta. Jucatorii pot fi interesati de aspecte diferite ale jocurilor video: unii cauta in jocul video un partener care sa nu-l abandoneze, altii sunt in cautarea unor senzatii tari, altii sunt atrasi de crearea unor avataruri, altii sa-si restabileasca stima de sine, altii cauta interactivitatea cu ceilalti jucatori. Sunt tot atatea categorii de jucatori.

Cartea se termina cu cateva masuri de control a consumului de jocuri video. Rolul familiei este aici hotarator.

Bucuresti: Colocviul bilateral franco-roman in stiintele comunicarii – 30 iunie – 1 iulie 2011



Tema aleasa pentru anul acesta este una putin abordata in lucrarile romanesti:

Urme, memorie si comunicare (Traces, memoire et communication)

Apelul la comunicare publicat odata cu anuntul colocviului este menit sa lamureasca asteptarile organizatorilor: “Abordarea comunicationala a urmei presupune ca aceasta sa fie ‘denaturalizata’, adica privita, nu ca pe o simpla amprenta a faptelor si a amintirii, ci ca o constructie simbolica destinata a fi interpretata”.

Ni se pare ca folosirea conceptului de “urma” pentru a spune cu alte cuvinte ca nu putem gandi comunicarea in afara procesul de semioza, de semificare sau de interpretare, nu aduce nimic nou cercetarii in domeniu.

Nu este nevoie de conceptul de “urma” pentru a explora ceea ce constituie prima axa a colocviului: “Urme, media si TIC: abordari interdisciplinare”, unde ni se propune sa analizam practicile jurnalistice ca modalitati de producere a unei memorii colective. Desi nu se poate nega rolul mediei in producerea memoriei colective, este mai greu de observat practicile jurnalistice si mijloacele lor de inregistrare ca participand din capul locului la aceasta memorie colectiva.

La fel, a doua axa a colocviului “Urma, comunicare si antropologie” pierde din vedere legatura pe care o postuleaza in mod programatic cu producerea de urme, pentru a propune o abordare antropologica a comunicarii, mobilizand conceptele ei traditionale: mitul si ritualul.

Cu a treia axa ne indepartam de domeniul comunicarii stricte, pentru a lua in considerare patrimoniul si patrimonializarea in care, desigur, procesele simbolice nu lipsesc. Totusi, legatura cu notiunea de “urma” este mult mai evidenta in cazul patrimoniului.

Printre participantii la colocviu se numara Pascal Lardellier, autorul Teoriei legaturilor ritualite si Jean Jacques Boutaud care se intereseaza in ultimul timp de semiotica practicilor alimentare.

Daniela Zeca-Buzura: Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, Polirom, 2009.

Dupa Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother, publicata la Editura Polirom in 2007, Daniela Zeca-Buzura propune in Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009) o analiza a tendintelor actuale in practicile de televiziune.

Dupa cum observa autoarea, in ultimele 2 decenii, televiziunea a devenit -odata cu emisiunile de telerealitate - autoreflexiva, acceptand sa arate publicului culisele ei, producand astfel un efect de transparenta inselatoare: “Prin reality show, televiziunea si-a pus, aparent, totul la vedere, culisele si dispositivul mediatic, inaugurand astfel impulsul unei reflexivitati pragmatice, care divulga partial artificiile din spatele scenei, dar le ofera ca pe o revelatie, aceea a ultimei frontiere a realitatii.” (p. 22)

O alta mutatie importanta in neoteleviziune subliniata de Daniela Zeca-Buzura sunt modelele comunicationale in care publicului i se acorda un rol activ: de complice, de interactant sau de actor activ in scenariile televizuale, permitand-i televiziunii accesul la propria intimitate: “implicarea telespectatorului in strategiile scenarizarii televizuale, prin flatarea facila a propriului proiect de notorietate si, in cele din urma, prin publicizarea intimitatii anonimului devenit “actor” sau chiar “vedeta”, dar intr-o procedura precara, de vedetizare instant, care asigura o glorie egala cu durata unui frame cinematografic.” (p. 19)

Conform autoarei, televiziunea se repozitioneaza, prin aceste strategii, in cadrul noilor media culturale, reusind sa-si mentina pozitia dominanta. Noua televiziune isi are sursele in modelul de comunicare publicitar, in care raportul dintre contractul de informare/formare si acela de seductie/captare este desechilibrat, in favoarea celui de-al doilea.

Aceste tendinte conduc la bruiaje, daca nu la confuzia totala (hibridare), intre realitate si fictiune, informatie si divertisment,  intre genurile televizuale: “jurnalele televizate devin adevarate puneri in scena, “povestiri adevarate”, in timp ce spectacolele la scena deschisa, de tipul Oprah show sau Dansez cu tine, sunt acreditate ca detinatoare ale adevarului si ale realitatii.” (p. 23)

Analizand fenomenul televizual chiar din interior, asumandu-si uneori pozitia de receptor avizat, cu un acces privilegiat la culisele televiziunii, autoarea nu analizeaza un aspect important in acest proces comunicational: in ce masura publicul este pregatit sa receptioneze programele in acest fel; probabil telespectatorul vizioneaza si decodeaza inca programele neoteleviziunii servindu-se de categoriile bine interiorizate si distincte de real si fictional, informational si divertisment. Analiza semiotica a produselor de comunicare tinde sa le transforme in sisteme autonome de semnificare, inchise asupra lor insele, fara referent. Indiferent cat de spectaculara sau de autoreflexiva ar deveni televiziunea, prin actul de receptarea al publicului, ea nu poate ramane un “univers fara exterior” – dupa formula lui Charaudeau si Ghiglione.

Cultures et communication. Regards croisés sur les pratiques, Editura comunicare.ro, 2009

La targul Bookfest din aceasta vara, 17 iunie-21 iunie 2009, va fi lansata  cartea Cultures et communication, Editura comunicare.ro, SNSPA, coordonatori Camelia Beciu, Ioan Dragan, Dana Popescu-Jourdy, Odile Riondet, o lucrare colectiva in limba franceza, rezultat al colaborarilor romano-franceze in cadrul Colocviului anual franco-roman in stiintele informarii si comunicarii. Lucrarile adunate in aceasta carte, reprezinta o selectie dintre comunicarile prezentate in 2008 la a 15-a editie a Colocviului amintit, a carui tema a fost “Comunicarea culturii si cultura comunicarii”. 

Generozitatea tematicii abordate – raportul dintre cultura si comunicare - risca sa conduca la un efect de bric-a-brac nedorit pentru o lucrare care urmareste sa puna in evidenta o oarecare unitate. Astfel, titlurile celor 6 sectiuni ale cartii fac oficiul de schelet structurant al ansamblului. Fara aceste 6 sectiuni, cititorului i-ar fi greu sa stabileasca o legatura intre reflectia prof. Mihai Coman asupra evolutiilor relativ recente din domeniul antropologiei culturale si abordarile socio-semio-discursive ale produselor mediatice prezente in contributia d-nei Daniela Roventa-Frumusani sau a d-lui prof. Ioan Dragan, in care dimensiunea culturala este tratata mai mult intr-o maniera implicita.

Diversitatea abordarilor si a terenurilor explorate de contributorii romani si francezi la acest volum, a facut loc si unor subiecte mai rare, si cu atat mai interesante, ce-si fac cu greu loc in stiintele informarii si comunicarii; ne gandim aici la partea a doua, “Comunicarea sensibilului”, unde regasim o analiza socio-semiotica a unui dispozitiv de mediere culturala - Muzeului International al Parfumului din Grasse (Cristina Badulescu), o analiza a artelor plastice din perspectiva metisajului cultural (Rémi Samouillé) si un model de analiza a emotiilor morale pe care le traiesc imigrantii romani plecati la munca in strainatate (Nicolae Perpelea); dar si la ultima parte a lucrarii, “Comunicarea prin fictiune”, unde regasim o analiza a romanelor politiste ca medium al culturii stiintifice, o analiza a modului in care literatura fictionala, si mai ales romanul, se adapteaza la noile tehnologii de informare si comunicare, si o cercetare a relatiei pe care tinerii cu stabiliesc cu literatura prin intermediul dispozitivelor tehnice de informare si comunicare.

Rezultat al unor colaborari ritmate de intalnirile ocazionate de Colocviul anual franco-roman in stiintele informarii si comunicarii, cartea Cultures et communication,  ne ofera o imagine despre diversitatea preocuparilor in spatiul francez si romanesc in domeniul stiintelor informarii si comunicarii, chiar daca de multe ori contributiile se inscriu mai degraba in alte programe de cercetare.

Coordonatorii au avut grija sa creeze un echilibru si in ceea ce priveste participarea cantitativa a celor doua spatii culturale. Postfata lui Nicolas Pélissier despre istoria organizarii celor 16 editii ale Colocviului franco-roman in stiintele informarii si comunicarii reuseste sa faca o analiza neutra si obiectiva a relatiilor romano-franceze, a intalnirilor dintre doua culturi universitare atat de diferite.

GayFest versus Jandarm’Fest, 23 mai 2009

In 2006, cu ocazia manifestatiilor populare din Franta impotriva Contractului de munca la prima angajare (CPE), mi s-a parut interesant sa scriu un articol pentru Observator cultural, in care expuneam observatiile mele legate de ceea ce inseamna o manifestatie populara la Paris, si mai ales care erau rolurile distribuite intr-un astfel de dispozitiv ce ocupa, pentru cateva ore, cateva bulevarde importante ale orasului. http://www.observatorcultural.ro/Ce-inseamna-o-manifestatie-populara-la-Paris*articleID_15282-articles_details.html

Proportiile evenimentului de la Paris, care era  unul din sirul mai multor manifestatii de strada, nu sunt comparabile cu Gayfestul de la Bucuresti, dar ma gandeam ca intr-o oarecare masura trebuie sa gasesc puncte comune. Observasem la Paris organizarea complexa: adunarea diverselor grupuri sindicale sau non-sindicale, in piata Italia, prezenta fortelor de ordine al caror rol de supraveghere se reducea la observarea atenta a ceea ce se petrece in jur, forfota multimii ce ocupa intreaga piata, apoi marsul spre Bastille, culoarea grupurilor care isi manifestau si in modul acesta apartenenta la un grup, diversitatea grupurilor: de la sindicalistii in varsta la tinerii studenti sau liceeni, dar si la gastile de tineri, nascuti probabil in vreo „cite” de la periferia orasului. Apoi erau manifestantii, care aveau dreptul, macar o data, in mod exceptional, sa ocupe intreaga strada, si oamenii de pe margine care mergeau la treburile lor sau oamenii de la ferestre ce-si manifestau acordul sau dezacordul pentru cauza manifestantilor. Apoi sosirea la destinatie: manifestantii se dispersau, piata trebuia eliberata cat mai repede. De obicei, acesta era momentul confruntarilor dintre fortele de ordine si rebeli, anarhisti sau tineri de la periferia orasului, care poate isi asumasera pana atunci rolul de marsaluitor, sau se adunasera numai pentru a pune in scena aceasta confruntare, expresia dispretului lor fata de autoritati.

Ei bine, nimic din toate acestea la Bucuresti. Aici nu poti alege sa privesti de pe margine manifestatia. Oricine nu este in randurile manifestantilor este un potential extremist homofob periculos si, nu numai ca n-are dreptul sa vada, dar n-are nici dreptul sa fie acolo. Ori esti gay si te afli in interiorul cordonului de jandarmi, ori esti un pericol pentru buna desfasurare a manifestatiei. In schimb poti privi desfasurarea exagerata de forte ale Jandarmeriei: un spectacol! Poate ar fi mai propriu sa povestesc despre Jandarm’fest… Toate intrarile laterale spre bulevardul Unirii erau blocate de jandarmi si politisti, circulatia pe trotuarele laterale imposibila. Nici macar o privire din Parcul Izvor, atunci cand manifestantii au ajuns acolo, nu era posibila.

Se poate ca manifestantii de la Gayfest sa fi incercat sentimentul securitatii – amintindu-si confruntarile neplacute cu homofobi agresivi din urma cu 3-4 ani, dar nici n-au reusit sa faca din manifestatia lor o actiune prin care sa castige solidaritatea celorlalti. Pentru Jandarm’fest inca o misiune indeplinita! Daca n-au fost incidente asta nu inseamna ca oamenii au devenit mai toleranti.

Gisèle Sapiro, „Europa, centrul pietei mondiale a traducerilor”, NEC, 18 mai 2008

O privire de ansamblu asupra pietei mondiale a cartilor, arata ca Europa este spatiul in care se traduce cel mai mult din limbile cele mai variate. In timp ce engleza este limba din care se traduce din ce in ce mai mult – de la 45% din productia mondiala de traduceri in anii 80 la 59% in anii 90 - fie ca este vorba de SUA, Marea Britanie sau de alte tari anglofone, ponderea cartilor traduse din franceza, germana si rusa, in anii 90, a cunoscut o scadere continua. In unele cazuri, cum este rusa, scaderea este dramatica.

Dupa Gisèle Sapiro, analiza dinamicii traducerilor la ora mondializarii ar trebui sa tina cont de doua axe: opozitia dintre centru si periferie care permite clasificarea limbilor in centrale (engleza, franceza, germana), semiperiferice (spaniola, italiana) si periferice (romana, norvegiana, chineza, etc.), si pe de alta parte de opozitia bourdieusiana dintre autonomie culturala si hereronomie (conditie in care decizia de a traduce nu mai ia in considerare valoarea culturala intrinseca a obiectelor culturale, ci criterii comerciale); in cazul heteronomiei factorii economici si politici trec pe primul loc. Daca marea productie de carte este dominata de engleza, productia restransa de carte privilegiaza diversitatea culturala acordand sprijin financiar la publicarea acestora.

In contextul mondializarii este de asteptat ca schimburile culturale sa fie mai intense. Statisticile la nivel international arata ca se traduce mai mult decat inainte, dar traducerile nu sunt mai variate. Marile grupuri editoriale privilegiaza traducerile din limba engleza. Totusi spatiul european este cel care traduce cel mai mult din limbile cele mai diverse. In acelasi timp, schimburile culturale nu sunt echitabile: cei care exporta cel mai mult cartile pentru traducere nu sunt intotdeauna si cei care importa cel mai mult. In aceasta analiza americanii apar ca cei mai dezinteresati de productiile culturale din alte spatii culturale.

Credem totusi ca dinamica mondiala a traducerilor ar trebui studiata si in raport cu productia mondiala de carte in diversele limbi ale lumii, nu numai analizand raporturile dintre exporturile si importurile drepturilor de editare pentru diverse cazuri particulare sau in ansamblu, la nivel international.

Gisèle Sapiro – 18 mai si 19 mai, conferinte la Bucuresti

Gisèle Sapiro, director de cercetare la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, vine la Bucuresti la invitatia New Europe College si Institutul Francez pentru a prezenta doua conferinte. Prima, luni 18 mai 2009, 17h, la NEC, despre piata traducerilor, a doua, marti 19 mai 2009, 19h, la Institutul Francez, despre scriitorii angajati, pornind de la o reflectie asupra lui Jean-Paul Sartre.

Le commerce des pissotières, Laud Humphreys, La Découverte, 2007

La Decouverte a publicat in 2007 traducerea cartii lui Laud Humphreys, Tearoom Trade: Impersonal Sex in Public Places (1975), cu o prefata de Eric Fassin – care pune acest studiu despre comportamentele homosexuale din SUA anilor 60 in perspectiva dezbaterilor actuale despre sexualitate, et o postfata de Henri Peretz, traducatorul, care subliniaza noutatea pe care studiul lui Humphreys o aducea in anii 70 pentru studiile asupra deviantei, cu o atentie deosebita asupra metodei utilizare de autor.

Humphreys a inceput acest studiu despre homoerotism frecventand locurile conventionale de intalnire ale homosexualilor, barurile de homosexuali, organizate special pentru a inlesni intalnirile dintre homosexuali, mai mult sau mai putin “profesionalizate”, pentru ca ulterior sa se orienteze spre locurile mai putin conventionale si mai putin studiate precum toaletele publice, investite de homosexuali ca locuri privilegiate pentru intalnirile lor anonime si impersonale cu alti parteneri. Tearoom est in limbajul homosexualilor termenul pentru toaletele publice. Pentru a avea un acces imediat la ceea ce se intampla inauntru, Humphreys accepta voluntar rolul de gardian al acestor locuri, a carui misiune este de a-i preveni pe cei din interior in cazul in care unii intrusi ar dori sa intre (politia sau oamenii obisnuiti care voiau sa foloseasca toaleta).

In capitolul 6 , “Modurile de actiune colectiva”, este descrisa organizarea interactiunilor in aceste locuri: cu un minim de cuvinte si gesturi indivizii negociaza actele sexuale care vor urma, pentru ca apoi sa paraseasca locul pentru a-si vedea de treburile lor. Humphreys identifica apoi persoanele anonyme din toaletele publice dupa numerele de inmatriculare ale masinilor cu care au venit si sub pretextul unei alte anchete patrunde in spatiul lor domestic. Surpriza este ca aceste persoane duc o viata foarte asezata si conventionala, unii dintre ei sunt casatoriti si au convingeri politice conservatoare, au un loc de munca stabil si nu corespund in nici un caz portretului obisnuit al persoanelor care duc o viata devianta. In paralel cu vizitele lor secrete, periodice, la locurile de intalnire cu alti homosexuali, aceste persoane duc o existenta virtuoasa care nu tradeaza prin nimic preocuparile lor homosexuale.

Rezultatele neasteptate ale cercetarilor lui Laud Humphreys au starnit dezbateri aprinse in legatura cu modul de a face o cercetare sociologica si cu metodele folosite de cercetator pentru a avea acces la informatii. Autorul adauga atunci o prefata despre problemele etice pe care le ridica pentru sociolog astfel de anchete.