Recent, in cadrul unui proiect de cercetare sociala, am avut ocazia sa ma confrunt cu o situatie inedita si surprinzatoare: 50%, si uneori chiar mai mult de-atat, dintre subiectii esantionului stabilit pentru ancheta ajung sa se eschiveze, intr-un fel sau altul, de la interviu. Ancheta presupunea vizitarea subiectilor la domiciliu, in mod repetat, daca era necesar. Unii nu sunt de gasit, oricat de abil ai incerca sa te servesti de momentele zilei, de orele libere sau de week enduri; nu poti conta mereu pe calculele tale legate de organizarea sociala a timpului celorlalti; prin urmare, ei sunt exclusi din ancheta, poate din cauza unor deficiente de organizare. Altii refuza in mod explicit interviul, oricat ai juca cartea politetii sau a unei atitudini strategice prietenoase care sa-ti permita trecerea la intrebari fara macar sa fi cerut acceptul in prealabil. De fapt, un pas important in demersul tau a fost realizat in momentul in care ai obtinut acceptul de a discuta cu subiectul, de a-l avea in fata.
Despre aceasta populatie tacuta, dar atat de numeroasa, as vrea sa vorbesc in randurile care urmeaza, cu atat mai mult cu cat astfel de date sunt neluate in seama pentru ca sunt apreciate ca nesemnificative in calculul statistic final menit sa prezinte cifre nete si raspunsuri semnificative.
Am incercat sa inteleg justificarile pe care le dau indivizii refuzului de a se supune unui interviu al carui scop este in general colectarea de informatii despre comportamente si practici care au, pentru cel care comanda ancheta, o anumita semnificatie si valoare.
Apeland la interfon un anumit apartament, iti raspunde la celalalt capat al firului o persoana careia incerci sa-i explici rapid de ce vrei sa vorbesti cu ea. Iei toate precautiile pentru a-i oferi garantiile de seriozitate si onestitate si te servesti de toate semnele institutionale la dispozitia ta. In plus, raspunsurile pe care le cauti sunt exact raspunsurile pe care aceasta persoana le poate da, pentru ca esantionul are la baza adresele menajelor, si nu diverse alte criterii de identificare, iar persoanele de la care ai putea obtine raspunsurile nu sunt intersanjabile cu altele. Raspunsul vine dezarmant: „Nu ma intereseaza!” Incerci sa-i explici ca demersul tau nu este de domeniul a ceea ce poate sa-i intereseze pe subiectii vizati, ca nu vrei decat sa culegi niste informatii. Nu vinzi nimic si in plus interviul n-ar dura decat 5 minute. Unii se lasa convinsi, cei mai multi insa nu si continua sa-ti argumenteze ca pe ei nu-i intereseaza. Este dificil de interpretat aceasta forta a argumentului „nu ma intereseaza”, in fata caruia contraargumentul tau: „dar ma intereseaza pe mine si institutul pe care il reprezint” este un simplu exercitiu de retorica si o strategie de recapatare a statutului pe care trebuie sa-l afisezi in astfel de situatii, incapabil insa sa smulga raspunsurile de care ai nevoie. Ramai aproape fara cuvinte in fata unui „nu ma intereseaza” hotarat si fara drept de apel, fara argumente pe intelesul oamenilor. Referinta la un bun comun, cunoasterea sociala la care ar contribui prin raspunsurile pe care le dau, sunt greu de sustinut intr-o conversatie prin interfon, in zgomotul strazii. Mai mult, aceste persoane, asimilandu-te cu grupul celor care vin si pun intrebari, vor sa se asigure ca nimeni, niciodata nu va mai veni sa le puna intrebari; intuiesc ca incercarile tale nu se vor reduce la atat si-si iau toate precautiile: „sa nu ma mai deranjati”.
O alta categorie este formata din cei care, iti lasa impresia ca sunt de acord cu interviul, chiar iti deschid usa de intrare in bloc, dar se eschiveaza ulterior, refuzand sa-ti deschida usa apartamentui. Se intampla uneori sa poti intra in bloc si chiar sa ajungi sa stai fata in fata ca subiectii care te intereseaza. Acest tip de cercetare are neajunsul de a interveni in programul cotidian al indivizilor, in momente nepotrivite, in care chiar si cele 5 minute necesare culegerii de informatii sunt prea mult pentru o actiune in care indivizii nu vad nici un interes propriu imediat. Propui atunci o vizita ulterioara cu care persoana este de acord, dar sansele de a o gasi acasa sunt destul de reduse. Justificarea legata de timp este in ochii acestora un argument important, in fata caruia, argumentele operatorului legate de durata interviului sunt greu de sustinut. „Nu am timp” este de fapt o varianta a „Nu ma intereseaza”.
Oamenii nu sunt obisnuiti sa fie cautati acasa de straini, fie ei operatori de interviu, si cred cel mai adesea ca alegerea lor, fie ea aleatoare, este o decizie personala a mea, ca fara nici o pierdere, as putea foarte bine sa-i chestionez pe vecini si sa-i las pe ei in pace. Ca urmare iti sugereaza deja o eroare in metodologia adoptata, asimiland cercetarea sociala sondajelor de opinie stradale : „sondajele se fac pe strada”.
Extrem de frustranta este situatia in care, subiectii raspund la cele cateva intrebari ale chestionarului, dar se blocheaza in momentul in care ceri informatii personale de tipul numelor membrilor familiei, datelor de nastere, statutului profesional sau studiilor; iti este jena aproape sa te mai gandesti sa ceri numarul de telefon. Cu toate acestea, fara aceste date, chestionarul nu este validat, raspunsul lor este inutil. Degeaba incerci sa explici ca datele sunt confidentiale. Oamenii au inteles ca datele cu caracter personal pot fi folosite uneori impotriva intereselor lor. O femeie pe care o deranjasem in timp ce pregatea ceva la bucatarie, imi raspunde la intrebari, dar in momentul in care ii cer informatii despre membrii familiei imi argumenteaza ca sotului ei n-o prea lasa sa divulge lucruri despre familie: aparitia sotului pune capat interviului, transformand raspunsurile anterioare ale femeii in informatii fara semnificatie, intr-un refuz explicit al interviului.
Un caz aparte il constituie subiectii in varsta, persoane singuratice si tematoare, izolate cel mai adesea, care chiar daca iti raspund la intelefon sau la usa, nu-ti permit un dialog cu sens: ideile lor despre batrani singuratici escrocati de persoane rau intentionate pun lacat oricaror incercari de stabilire a dialogului. Atitudinea lor este aceea a unor oameni care nu au nimic de spus, raspunsurile lor nu corespund nici unei intrebari. Sunt acei oameni pe care, se pare, nimeni nu i-a intrebat nimic niciodata. Singurul lor raspuns la intrebarile care li se pun sunt : „Eu am 80 de ani”, raspuns care el singur pare a fi de ajuns pentru a exprima inutilitatea participarii lui la ancheta. De aceea probabil, in fata blocului, batranele doamne ce au iesit afara pentru o gura de aer racoros, sunt gata uneori sa-si falsifice identitatea declarand ca locuiesc la cutare apartament, fie si numai pentru a afla despre ce e vorba – refuzul urmand sa intervina intr-un moment ulterior.
Mi-am amintit de o conferinta a lui Harvey Sacks despre sinucidere : „Suicide as a Device for Discovering if Anybody Cares”. Pentru a afla daca cuiva ii pasa de ei, unii oameni recurg, in extremis, la suicid, dar nu este singurul dispozitiv pentru asta. Intr-un fel si cercetarea sociala, chiar daca obiectivele ei nu coincid cu intereselor personale ale subiectilor intervievati, este un dispozitiv impersonal si rece prin care li se aduce la cunostinta oamenilor ca cineva se intereseaza de ei. Insa acest cineva este un simplu operator de interviu, strain, a carui misiune este sa colecteze informatii pentru altii. Chiar daca interviul nu ajunge la propriile scopuri, cineva i-a contactat si s-a interesat de ei. Este important sa dispui de alegerea de a raspunde sau nu la interviu.