Daniela Zeca-Buzura: Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, Polirom, 2009.

Dupa Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother, publicata la Editura Polirom in 2007, Daniela Zeca-Buzura propune in Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009) o analiza a tendintelor actuale in practicile de televiziune.

Dupa cum observa autoarea, in ultimele 2 decenii, televiziunea a devenit -odata cu emisiunile de telerealitate - autoreflexiva, acceptand sa arate publicului culisele ei, producand astfel un efect de transparenta inselatoare: “Prin reality show, televiziunea si-a pus, aparent, totul la vedere, culisele si dispositivul mediatic, inaugurand astfel impulsul unei reflexivitati pragmatice, care divulga partial artificiile din spatele scenei, dar le ofera ca pe o revelatie, aceea a ultimei frontiere a realitatii.” (p. 22)

O alta mutatie importanta in neoteleviziune subliniata de Daniela Zeca-Buzura sunt modelele comunicationale in care publicului i se acorda un rol activ: de complice, de interactant sau de actor activ in scenariile televizuale, permitand-i televiziunii accesul la propria intimitate: “implicarea telespectatorului in strategiile scenarizarii televizuale, prin flatarea facila a propriului proiect de notorietate si, in cele din urma, prin publicizarea intimitatii anonimului devenit “actor” sau chiar “vedeta”, dar intr-o procedura precara, de vedetizare instant, care asigura o glorie egala cu durata unui frame cinematografic.” (p. 19)

Conform autoarei, televiziunea se repozitioneaza, prin aceste strategii, in cadrul noilor media culturale, reusind sa-si mentina pozitia dominanta. Noua televiziune isi are sursele in modelul de comunicare publicitar, in care raportul dintre contractul de informare/formare si acela de seductie/captare este desechilibrat, in favoarea celui de-al doilea.

Aceste tendinte conduc la bruiaje, daca nu la confuzia totala (hibridare), intre realitate si fictiune, informatie si divertisment,  intre genurile televizuale: “jurnalele televizate devin adevarate puneri in scena, “povestiri adevarate”, in timp ce spectacolele la scena deschisa, de tipul Oprah show sau Dansez cu tine, sunt acreditate ca detinatoare ale adevarului si ale realitatii.” (p. 23)

Analizand fenomenul televizual chiar din interior, asumandu-si uneori pozitia de receptor avizat, cu un acces privilegiat la culisele televiziunii, autoarea nu analizeaza un aspect important in acest proces comunicational: in ce masura publicul este pregatit sa receptioneze programele in acest fel; probabil telespectatorul vizioneaza si decodeaza inca programele neoteleviziunii servindu-se de categoriile bine interiorizate si distincte de real si fictional, informational si divertisment. Analiza semiotica a produselor de comunicare tinde sa le transforme in sisteme autonome de semnificare, inchise asupra lor insele, fara referent. Indiferent cat de spectaculara sau de autoreflexiva ar deveni televiziunea, prin actul de receptarea al publicului, ea nu poate ramane un “univers fara exterior” – dupa formula lui Charaudeau si Ghiglione.

Cultures et communication. Regards croisés sur les pratiques, Editura comunicare.ro, 2009

La targul Bookfest din aceasta vara, 17 iunie-21 iunie 2009, va fi lansata  cartea Cultures et communication, Editura comunicare.ro, SNSPA, coordonatori Camelia Beciu, Ioan Dragan, Dana Popescu-Jourdy, Odile Riondet, o lucrare colectiva in limba franceza, rezultat al colaborarilor romano-franceze in cadrul Colocviului anual franco-roman in stiintele informarii si comunicarii. Lucrarile adunate in aceasta carte, reprezinta o selectie dintre comunicarile prezentate in 2008 la a 15-a editie a Colocviului amintit, a carui tema a fost “Comunicarea culturii si cultura comunicarii”. 

Generozitatea tematicii abordate – raportul dintre cultura si comunicare - risca sa conduca la un efect de bric-a-brac nedorit pentru o lucrare care urmareste sa puna in evidenta o oarecare unitate. Astfel, titlurile celor 6 sectiuni ale cartii fac oficiul de schelet structurant al ansamblului. Fara aceste 6 sectiuni, cititorului i-ar fi greu sa stabileasca o legatura intre reflectia prof. Mihai Coman asupra evolutiilor relativ recente din domeniul antropologiei culturale si abordarile socio-semio-discursive ale produselor mediatice prezente in contributia d-nei Daniela Roventa-Frumusani sau a d-lui prof. Ioan Dragan, in care dimensiunea culturala este tratata mai mult intr-o maniera implicita.

Diversitatea abordarilor si a terenurilor explorate de contributorii romani si francezi la acest volum, a facut loc si unor subiecte mai rare, si cu atat mai interesante, ce-si fac cu greu loc in stiintele informarii si comunicarii; ne gandim aici la partea a doua, “Comunicarea sensibilului”, unde regasim o analiza socio-semiotica a unui dispozitiv de mediere culturala - Muzeului International al Parfumului din Grasse (Cristina Badulescu), o analiza a artelor plastice din perspectiva metisajului cultural (Rémi Samouillé) si un model de analiza a emotiilor morale pe care le traiesc imigrantii romani plecati la munca in strainatate (Nicolae Perpelea); dar si la ultima parte a lucrarii, “Comunicarea prin fictiune”, unde regasim o analiza a romanelor politiste ca medium al culturii stiintifice, o analiza a modului in care literatura fictionala, si mai ales romanul, se adapteaza la noile tehnologii de informare si comunicare, si o cercetare a relatiei pe care tinerii cu stabiliesc cu literatura prin intermediul dispozitivelor tehnice de informare si comunicare.

Rezultat al unor colaborari ritmate de intalnirile ocazionate de Colocviul anual franco-roman in stiintele informarii si comunicarii, cartea Cultures et communication,  ne ofera o imagine despre diversitatea preocuparilor in spatiul francez si romanesc in domeniul stiintelor informarii si comunicarii, chiar daca de multe ori contributiile se inscriu mai degraba in alte programe de cercetare.

Coordonatorii au avut grija sa creeze un echilibru si in ceea ce priveste participarea cantitativa a celor doua spatii culturale. Postfata lui Nicolas Pélissier despre istoria organizarii celor 16 editii ale Colocviului franco-roman in stiintele informarii si comunicarii reuseste sa faca o analiza neutra si obiectiva a relatiilor romano-franceze, a intalnirilor dintre doua culturi universitare atat de diferite.

GayFest versus Jandarm’Fest, 23 mai 2009

In 2006, cu ocazia manifestatiilor populare din Franta impotriva Contractului de munca la prima angajare (CPE), mi s-a parut interesant sa scriu un articol pentru Observator cultural, in care expuneam observatiile mele legate de ceea ce inseamna o manifestatie populara la Paris, si mai ales care erau rolurile distribuite intr-un astfel de dispozitiv ce ocupa, pentru cateva ore, cateva bulevarde importante ale orasului. http://www.observatorcultural.ro/Ce-inseamna-o-manifestatie-populara-la-Paris*articleID_15282-articles_details.html

Proportiile evenimentului de la Paris, care era  unul din sirul mai multor manifestatii de strada, nu sunt comparabile cu Gayfestul de la Bucuresti, dar ma gandeam ca intr-o oarecare masura trebuie sa gasesc puncte comune. Observasem la Paris organizarea complexa: adunarea diverselor grupuri sindicale sau non-sindicale, in piata Italia, prezenta fortelor de ordine al caror rol de supraveghere se reducea la observarea atenta a ceea ce se petrece in jur, forfota multimii ce ocupa intreaga piata, apoi marsul spre Bastille, culoarea grupurilor care isi manifestau si in modul acesta apartenenta la un grup, diversitatea grupurilor: de la sindicalistii in varsta la tinerii studenti sau liceeni, dar si la gastile de tineri, nascuti probabil in vreo „cite” de la periferia orasului. Apoi erau manifestantii, care aveau dreptul, macar o data, in mod exceptional, sa ocupe intreaga strada, si oamenii de pe margine care mergeau la treburile lor sau oamenii de la ferestre ce-si manifestau acordul sau dezacordul pentru cauza manifestantilor. Apoi sosirea la destinatie: manifestantii se dispersau, piata trebuia eliberata cat mai repede. De obicei, acesta era momentul confruntarilor dintre fortele de ordine si rebeli, anarhisti sau tineri de la periferia orasului, care poate isi asumasera pana atunci rolul de marsaluitor, sau se adunasera numai pentru a pune in scena aceasta confruntare, expresia dispretului lor fata de autoritati.

Ei bine, nimic din toate acestea la Bucuresti. Aici nu poti alege sa privesti de pe margine manifestatia. Oricine nu este in randurile manifestantilor este un potential extremist homofob periculos si, nu numai ca n-are dreptul sa vada, dar n-are nici dreptul sa fie acolo. Ori esti gay si te afli in interiorul cordonului de jandarmi, ori esti un pericol pentru buna desfasurare a manifestatiei. In schimb poti privi desfasurarea exagerata de forte ale Jandarmeriei: un spectacol! Poate ar fi mai propriu sa povestesc despre Jandarm’fest… Toate intrarile laterale spre bulevardul Unirii erau blocate de jandarmi si politisti, circulatia pe trotuarele laterale imposibila. Nici macar o privire din Parcul Izvor, atunci cand manifestantii au ajuns acolo, nu era posibila.

Se poate ca manifestantii de la Gayfest sa fi incercat sentimentul securitatii – amintindu-si confruntarile neplacute cu homofobi agresivi din urma cu 3-4 ani, dar nici n-au reusit sa faca din manifestatia lor o actiune prin care sa castige solidaritatea celorlalti. Pentru Jandarm’fest inca o misiune indeplinita! Daca n-au fost incidente asta nu inseamna ca oamenii au devenit mai toleranti.

Gisèle Sapiro, „Europa, centrul pietei mondiale a traducerilor”, NEC, 18 mai 2008

O privire de ansamblu asupra pietei mondiale a cartilor, arata ca Europa este spatiul in care se traduce cel mai mult din limbile cele mai variate. In timp ce engleza este limba din care se traduce din ce in ce mai mult – de la 45% din productia mondiala de traduceri in anii 80 la 59% in anii 90 - fie ca este vorba de SUA, Marea Britanie sau de alte tari anglofone, ponderea cartilor traduse din franceza, germana si rusa, in anii 90, a cunoscut o scadere continua. In unele cazuri, cum este rusa, scaderea este dramatica.

Dupa Gisèle Sapiro, analiza dinamicii traducerilor la ora mondializarii ar trebui sa tina cont de doua axe: opozitia dintre centru si periferie care permite clasificarea limbilor in centrale (engleza, franceza, germana), semiperiferice (spaniola, italiana) si periferice (romana, norvegiana, chineza, etc.), si pe de alta parte de opozitia bourdieusiana dintre autonomie culturala si hereronomie (conditie in care decizia de a traduce nu mai ia in considerare valoarea culturala intrinseca a obiectelor culturale, ci criterii comerciale); in cazul heteronomiei factorii economici si politici trec pe primul loc. Daca marea productie de carte este dominata de engleza, productia restransa de carte privilegiaza diversitatea culturala acordand sprijin financiar la publicarea acestora.

In contextul mondializarii este de asteptat ca schimburile culturale sa fie mai intense. Statisticile la nivel international arata ca se traduce mai mult decat inainte, dar traducerile nu sunt mai variate. Marile grupuri editoriale privilegiaza traducerile din limba engleza. Totusi spatiul european este cel care traduce cel mai mult din limbile cele mai diverse. In acelasi timp, schimburile culturale nu sunt echitabile: cei care exporta cel mai mult cartile pentru traducere nu sunt intotdeauna si cei care importa cel mai mult. In aceasta analiza americanii apar ca cei mai dezinteresati de productiile culturale din alte spatii culturale.

Credem totusi ca dinamica mondiala a traducerilor ar trebui studiata si in raport cu productia mondiala de carte in diversele limbi ale lumii, nu numai analizand raporturile dintre exporturile si importurile drepturilor de editare pentru diverse cazuri particulare sau in ansamblu, la nivel international.

Gisèle Sapiro – 18 mai si 19 mai, conferinte la Bucuresti

Gisèle Sapiro, director de cercetare la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, vine la Bucuresti la invitatia New Europe College si Institutul Francez pentru a prezenta doua conferinte. Prima, luni 18 mai 2009, 17h, la NEC, despre piata traducerilor, a doua, marti 19 mai 2009, 19h, la Institutul Francez, despre scriitorii angajati, pornind de la o reflectie asupra lui Jean-Paul Sartre.

Le commerce des pissotières, Laud Humphreys, La Découverte, 2007

La Decouverte a publicat in 2007 traducerea cartii lui Laud Humphreys, Tearoom Trade: Impersonal Sex in Public Places (1975), cu o prefata de Eric Fassin – care pune acest studiu despre comportamentele homosexuale din SUA anilor 60 in perspectiva dezbaterilor actuale despre sexualitate, et o postfata de Henri Peretz, traducatorul, care subliniaza noutatea pe care studiul lui Humphreys o aducea in anii 70 pentru studiile asupra deviantei, cu o atentie deosebita asupra metodei utilizare de autor.

Humphreys a inceput acest studiu despre homoerotism frecventand locurile conventionale de intalnire ale homosexualilor, barurile de homosexuali, organizate special pentru a inlesni intalnirile dintre homosexuali, mai mult sau mai putin “profesionalizate”, pentru ca ulterior sa se orienteze spre locurile mai putin conventionale si mai putin studiate precum toaletele publice, investite de homosexuali ca locuri privilegiate pentru intalnirile lor anonime si impersonale cu alti parteneri. Tearoom est in limbajul homosexualilor termenul pentru toaletele publice. Pentru a avea un acces imediat la ceea ce se intampla inauntru, Humphreys accepta voluntar rolul de gardian al acestor locuri, a carui misiune este de a-i preveni pe cei din interior in cazul in care unii intrusi ar dori sa intre (politia sau oamenii obisnuiti care voiau sa foloseasca toaleta).

In capitolul 6 , “Modurile de actiune colectiva”, este descrisa organizarea interactiunilor in aceste locuri: cu un minim de cuvinte si gesturi indivizii negociaza actele sexuale care vor urma, pentru ca apoi sa paraseasca locul pentru a-si vedea de treburile lor. Humphreys identifica apoi persoanele anonyme din toaletele publice dupa numerele de inmatriculare ale masinilor cu care au venit si sub pretextul unei alte anchete patrunde in spatiul lor domestic. Surpriza este ca aceste persoane duc o viata foarte asezata si conventionala, unii dintre ei sunt casatoriti si au convingeri politice conservatoare, au un loc de munca stabil si nu corespund in nici un caz portretului obisnuit al persoanelor care duc o viata devianta. In paralel cu vizitele lor secrete, periodice, la locurile de intalnire cu alti homosexuali, aceste persoane duc o existenta virtuoasa care nu tradeaza prin nimic preocuparile lor homosexuale.

Rezultatele neasteptate ale cercetarilor lui Laud Humphreys au starnit dezbateri aprinse in legatura cu modul de a face o cercetare sociologica si cu metodele folosite de cercetator pentru a avea acces la informatii. Autorul adauga atunci o prefata despre problemele etice pe care le ridica pentru sociolog astfel de anchete.

Sex Research: John Gagnon, Les scripts de la sexualite, Payot, 2008

In cursul anilor 60, in cadrul institutului Kinsey de la Bloomington, intalnirea dintre John Gagnon si William Simon a condus la punerea bazelor unei noi teorii a sexualitatii, o critica explicita a naturalizarii sexualitatii, care domina la acea vreme studiile, si a psihanalizei care este interpretata ca o constructie sociala. Contrar opiniei curente care considera ca psihanaliza este cea care a redescoperit adevarata esenta a sexualitatii, cei doi autori afirma ca aceasta a inventat sexualitatea moderna, oferind mai intai claselor cultivate un limbaj cu ajutorul caruia se poate vorbi despre sexualitate intr-un mod acceptat social.

La aproape 30 de ani de la elaborarea acestei teorii, pe care autorii au numit-o perspectiva script-urilor, editura Payot publica in franceza, in 2008, trei studii ale lui John Gagnon sub titlul Les scripts de la sexualite. Essais sur les origines culturelles du desir.

Primul pas in elaborarea acestei teorii este de a pune in discutie ipoteza represiva a sexualitatii (asa cum facuse aproape simultan, dar cu un mult mai mare impact intelectual, Michel Foucault) si descoperirea fundamentului ei ideologic: opozitia dintre instinctul sexual (biologic) si societate a condus la ideea ca sexualitatea este o amenintare asupra vietii sociale si ca trebuie sa fie controlata, reprimata, canalizata prin institutii si sisteme normative. Acest dispozitiv represiv este cel care a dat sexualitatii un loc central in viata personala a fiecarei persoane, caci „daca interdictiile sexuale sociale ar fi ridicate am fi confruntati nu cu o crestere a pornirilor copulatorii vesele si pasionale, ci cu experienta celei mai profunde banalitati”.

Activitatea sexuala este considerata ca orice activitate sociala, iar sexualitatea nu este un obiect natural, ci o constructie sociala ale carei definitii si semnificatii trebuie cautate. Discursul sexologic sau psihanalitic asupra sexualitatii sunt constructii sociale ancorate in cultura in care au fost produse, in modelele culturale narative ale sexualitatii pe care autorii le numesc script-uri. Aceste scripturi pot fi studiate la nivele diferite: cultural (nivelul maxim de generalitate), interpersonal si intra-psihic.

Script-urile culturale ale sexualitatii sunt ghiduri institutionalizate, prescriptii narative care indica rolurile, obiectele apropriate, scopurile, locurile si momentele, secventele de gesturi, emotiilor pe care partenerii ar trebui sa le resimta. Ele sunt dispozitive culturale puternice de influentare si control social asupra sexualitatii.

Aceste modele culturale au un impact dublu: la nivelul relatiilor interpersonale, in care script-urile culturale sunt folosite pentru a organiza relatiile intr-un cuplu pe baza unor conventii impartasite, si la nivelul vietii intra-psihice si a motivatiilor intime care produc excitarea sau cel putin angajamentul in activitatile sexuale, in care indivizii interpreteaza subiectiv continuturile sociale prescrise.

Trebuie mentionat ca script-urile culturale mobilizate in activitatea sexuala nu sunt unice si nici unitare si nu toate beneficiaza de aceeasi acceptare sau legitimitate sociala. Cu toate acestea ele nu sunt mai putin sociale. Pe baza acestor idei, devianta sexuala sau normalitatea sexuala sunt definite in functie de gradul de adecvare intre modelul cultural dominant si concretizarea lui in relatiile sexuale concrete. Raportul dintre normal si deviant se poate modifica in masura in care modelul cultural dominant ar asimila elemente recunoscute altadata ca fiind deviante, sau invers, ar exclude treptat, elemente considerate altadata ca normale.

Les scripts de la sexualite. Essais sur les origines culturelles du desir cuprinde trei studii: 1. Originile sociale ale dezvoltarii sexuale, 2. Utilizarea explicita si implicita a perspectivei scripturilor in cercetarea sexualitatii (sunt analizate practici sexuale diferite, dar si script-urile violentei sexuale impotriva femeilor), 3. Teoriile sexualitatii cu risc.

O varianta scurta a celui de-al doilea capitol a fost deja tradusa in 1999, in Actes de la recherche en sciences sociales, nr 128: http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/arss_0335-5322_1999_num_128_1_3515?_Prescripts_Search_isPortletOuvrage=false

Emotion Review : o noua revista

La inceputul anului acesta a aparut o noua revista interdisciplinara, Emotion Review, publicata de International Society for Research on Emotions.

In primul numar, din ianuarie 2009, apar de-a lungul celor 20 de articole doua teme. Prima este cea propusa de un lingvist, Anna Wierzbicka – School of Language Studies – Australia, „Language and Metalanguage: Key Issues in Emotion Research”, in care autoarea sustine ideea ca limbajul este un punct de plecare important in studiul emotiilor. Articolele care ii urmeaza au rolul de a supune discutiei, criticilor, intrebarilor, reformularilor tema propusa. Anna Wierzbicka porneste in studiul ei de la cuvintele englezesti folosite pentru a exprima emotii. Analiza este aplicata pe textele envanghelice despre Isus in gradina Ghetsimani, traduse in diferite limbi, care permit compararea termenilor folositi pentru exprimarea emotiei. Ideea este de a ajunge la un „metalimbaj semantic natural” (Natural Semantic Metalanguage – NSM).

A doua tema este cea propusa de Bernard Rime – psiholog, Universitatea Louvain, Belgia – si propune analiza emotiilor dintr-o perspectiva sociala: „Emotion Elicits the Social Sharing of Emotion. Theory and Empirical Review”. Punctul lui de vedere este indreptat impotriva teoriilor psihologice individualiste de regulare a emotiilor, observand ca de cele mai multe ori emotiile sunt socializate in relatiile interpersonale sau de grup. Pentru a sprijini teoria, autorul ofera multe exemple din experienta personala, din jurnalele intime sau din situatii experiemntale. Cine sunt cei cu care impartasim emotiile? Ce legatura exista intre intensitatea unei emotii si impartasirea ei cu ceilalti? Ce functii are aceasta? Exista vreo diferenta intre impartasirea emotiilor negative si a celor pozitive? Observatiile lui conduc la ideea ca oamenii manifesta in general o propensiune in a povesti episoadele emotionante din propria experienta. Totusi, identifica cel putin trei exceptii in care oamenii nu mai sunt dispusi sa faca asta. De exemplu, atunci cand experienta traita conduce la emotii de tipul rusinii sau vinovatiei, indivizii isi reprima propensiunea de a povesti celorlalti episodul care a condus la aceasta emotie. A doua situatie sunt emotiile foarte intense sau traumatizante. In al treilea caz, blocajul nu mai vine din partea individului care a trait emotia respectiva, ci din partea celorlalti, care pentru a se proteja ii refuza celuilalt dorinta de a povesti episodul emotionant. Ca si in cazul primei teme, articolele care ii urmeaza comenteaza, discuta, critica, pozitia lui Bernard Rime. Doua dintre aceste articole incearca sa confrunte analiza individualist-psihologica a emotiilor cu analiza sociala expusa de Rime.

Deocamdata Sage Publications permit accesul liber la continutul celor doua numere din Emotion Review: http://emr.sagepub.com/

Devenir Media. L’activisme sur Internet entre defection et experimentation, Olivier Blondeau si Laurence Allard, Editions Amsterdam, 2007

Editura franceza Amsterdam, infiintata in urma cu 5 ani a publicat deja cateva carti importante. Si-a castigat intr-un fel exclusivitatea in publicarea cartilor lui Judith Butler, desi prima traducere in franceza a autoarei, Trouble dans le genre. Le feminisme et la subversion de l’identite (2005), aparuse la Editura la Decouverte.

Selectia cartilor publicate la Editura Amsterdam pare sa urmeze intr-un fel aceeasi linie subversiva si provocatoare si in cazul Devenir media, utila tuturor celor care fac cercetari asupra noilor media. Autorii, un doctor in stiinte politice si consultant in comunicare politica si un semiolog, urmaresc activitatea militantilor internetului, incercand sa ne ofere o imagine diferita a ceea ce reprezinta acest noua tehnologie pentru acestia, in opozitie cu imaginea pe care ne-am obisnuit sa o vedem. In viziunea lor, internetul nu ar fi o simpla alternativa a mediilor comunitare mai vechi (mai ales televiziunea) sau, mai mult, o prelungire a acestora, ci un loc de experimentare politica. Denuntand modul in care politica s-a servit de internet pentru a „revraji democratia”, militantii folosesc internetul pentru a inventa noi moduri de actiune politica, dirijate evident impotriva formelor traditionale. Internetul nu are nici un sens daca el nu ar face decat sa prelungeasca modurile clasice de producere a informatiei si cunoasterii, acordand publicului acelasi rol tacut pe care i-l stabileste televiziunea, oricat de interactiva ar fi ea. Noile moduri de publicare pe internet ar trebui, in viziunea mediaactivistilor, sa reprezinte o critica a procedeelor de producere dominante: „nu se poate sa ne multumim cu propunerea unei utilizari alternative a media exclusiv in ceea ce priveste continutul, ci sa ne inscriem intr-o traditie de reflectie si de experimentare chiar asupra tehnicii” (p.85), este iluzoriu sa ne propunem sa „eliberam” informatia propunand un contra-model, daca aceasta informatie este mentinuta in raporturile de productie si de reprezentare existente (p.172).

Tehnicile folosite de activistii internetului sunt orientate tocmai spre destabilizarea rutinelor de comunicare, prin procedee de genul „found footage” ce consta in recuperarea imaginilor si sunetelor care au servit la crearea unor materiale finale. Procedeul consta in recuperarea a ceea ce fie a fost indepartat la montajul unui film, de exemplu, sau la ceea ce a servit la un montaj. Acest procedeu a fost folosit in ultima campanie prezidentiala pentru a deconstrui comunicarea politica a candidatului republican, John McCain.

„Creative Commons” este un alt dispozitiv care permite liberalizarea circulatiei unor materiale, in conditiile in care utilizatorul unei opere, apropriindu-si unele continuturi, le resemnifica in productii proprii, ca autor, pentru a le pune la dispozitia celorlalti ca producator. Acelasi scop au si dispozitivele P2P, care permit utilizatorilor afiliati la o retea sa puna in comun fisiere si materiale pe care sa le foloseasca ulterior.

Pentru a ramane fideli militantismului pe care il profeseaza in aceasta carte, autorii au postat-o online, cu acordul editurii la adresa: http://www.devenirmedia.net/doku.php

Ne putem totusi intreba in ce masura utilizatorul mediu al internetului, in toate ipostazele sale - producator, autor sau simplu consultant  de continuturi - reuseste sa se detaseze de modurile traditionale de productie, creatie sau de consum. „Comodificarea” si raspandirea practicilor de comunicare pe internet au condus, se pare, mai mult spre o reproducere a modurilor de producere traditionale.

„Nu ma intereseaza!”, „N-am timp!”, „Eu am 80 de ani!” – strategii de evitare a interviurilor in cercetarea sociala

Recent, in cadrul unui proiect de cercetare sociala, am avut ocazia sa ma confrunt cu o situatie inedita si surprinzatoare: 50%, si uneori chiar mai mult de-atat, dintre subiectii esantionului stabilit pentru ancheta ajung sa se eschiveze, intr-un fel sau altul, de la interviu. Ancheta presupunea vizitarea subiectilor la domiciliu, in mod repetat, daca era necesar. Unii nu sunt de gasit, oricat de abil ai incerca sa te servesti de momentele zilei, de orele libere sau de week enduri; nu poti conta mereu pe calculele tale legate de organizarea sociala a timpului celorlalti; prin urmare, ei sunt exclusi din ancheta, poate din cauza unor deficiente de organizare. Altii refuza in mod explicit interviul, oricat ai juca cartea politetii sau a unei atitudini strategice prietenoase care sa-ti permita trecerea la intrebari fara macar sa fi cerut acceptul in prealabil. De fapt, un pas important in demersul tau a fost realizat in momentul in care ai obtinut acceptul de a discuta cu subiectul, de a-l avea in fata.

 Despre aceasta populatie tacuta, dar atat de numeroasa, as vrea sa vorbesc in randurile care urmeaza, cu atat mai mult cu cat astfel de date sunt neluate in seama pentru ca sunt apreciate ca nesemnificative in calculul statistic final menit sa prezinte cifre nete si raspunsuri semnificative.

Am incercat sa inteleg justificarile pe care le dau indivizii refuzului de a se supune unui interviu al carui scop este in general colectarea de informatii despre comportamente si practici care au, pentru cel care comanda ancheta, o anumita semnificatie si valoare.

Apeland la interfon un anumit apartament, iti raspunde la celalalt capat al firului o persoana careia incerci sa-i explici rapid de ce vrei sa vorbesti cu ea. Iei toate precautiile pentru a-i oferi garantiile de seriozitate si onestitate si te servesti de toate semnele institutionale la dispozitia ta. In plus, raspunsurile pe care le cauti sunt exact raspunsurile pe care aceasta persoana le poate da, pentru ca esantionul are la baza adresele menajelor, si nu diverse alte criterii de identificare, iar persoanele de la care ai putea obtine raspunsurile nu sunt intersanjabile cu altele. Raspunsul vine dezarmant: „Nu ma intereseaza!” Incerci sa-i explici ca demersul tau nu este de domeniul a ceea ce poate sa-i intereseze pe subiectii vizati, ca nu vrei decat sa culegi niste informatii. Nu vinzi nimic si in plus interviul n-ar dura decat 5 minute. Unii se lasa convinsi, cei mai multi insa nu si continua sa-ti argumenteze ca pe ei nu-i intereseaza. Este dificil de interpretat aceasta forta a argumentului „nu ma intereseaza”, in fata caruia contraargumentul tau: „dar ma intereseaza pe mine si institutul pe care il reprezint” este un simplu exercitiu de retorica si o strategie de recapatare a statutului pe care trebuie sa-l afisezi in astfel de situatii, incapabil insa sa smulga raspunsurile de care ai nevoie. Ramai aproape fara cuvinte in fata unui „nu ma intereseaza” hotarat si fara drept de apel, fara argumente pe intelesul oamenilor. Referinta la un bun comun, cunoasterea sociala la care ar contribui prin raspunsurile pe care le dau, sunt greu de sustinut intr-o conversatie prin interfon, in zgomotul strazii. Mai mult, aceste persoane, asimilandu-te cu grupul celor care vin si pun intrebari, vor sa se asigure ca nimeni, niciodata nu va mai veni sa le puna intrebari; intuiesc ca incercarile tale nu se vor reduce la atat si-si iau toate precautiile: „sa nu ma mai deranjati”.

O alta categorie este formata din cei care, iti lasa impresia ca sunt de acord cu interviul, chiar iti deschid usa de intrare in bloc, dar se eschiveaza ulterior, refuzand sa-ti deschida usa apartamentui. Se intampla uneori sa poti intra in bloc si chiar sa ajungi sa stai fata in fata ca subiectii care te intereseaza. Acest tip de cercetare are neajunsul de a interveni in programul cotidian al indivizilor, in momente nepotrivite, in care chiar si cele 5 minute necesare culegerii de informatii sunt prea mult pentru o actiune in care indivizii nu vad nici un interes propriu imediat. Propui atunci o vizita ulterioara cu care persoana este de acord, dar sansele de a o gasi acasa sunt destul de reduse. Justificarea legata de timp este in ochii acestora un argument important, in fata caruia, argumentele operatorului legate de durata interviului sunt greu de sustinut. „Nu am timp” este de fapt o varianta a „Nu ma intereseaza”.

Oamenii nu sunt obisnuiti sa fie cautati acasa de straini, fie ei operatori de interviu, si cred cel mai adesea ca alegerea lor, fie ea aleatoare, este o decizie personala a mea, ca fara nici o pierdere, as putea foarte bine sa-i chestionez pe vecini si sa-i las pe ei in pace. Ca urmare iti sugereaza deja o eroare in metodologia adoptata, asimiland cercetarea sociala sondajelor de opinie stradale : „sondajele se fac pe strada”.

Extrem de frustranta este situatia in care, subiectii raspund la cele cateva intrebari ale chestionarului, dar se blocheaza in momentul in care ceri informatii personale de tipul numelor membrilor familiei, datelor de nastere, statutului profesional sau studiilor; iti este jena aproape sa te mai gandesti sa ceri numarul de telefon. Cu toate acestea, fara aceste date, chestionarul nu este validat, raspunsul lor este inutil. Degeaba incerci sa explici ca datele sunt confidentiale. Oamenii au inteles ca datele cu caracter personal pot fi folosite uneori impotriva intereselor lor. O femeie pe care o deranjasem in timp ce pregatea ceva la bucatarie, imi raspunde la intrebari, dar in momentul in care ii cer informatii despre membrii familiei imi argumenteaza ca sotului ei n-o prea lasa sa divulge lucruri despre familie: aparitia sotului pune capat interviului, transformand raspunsurile anterioare ale femeii in informatii fara semnificatie, intr-un refuz explicit al interviului.

Un caz aparte il constituie subiectii in varsta, persoane singuratice si tematoare, izolate cel mai adesea, care chiar daca iti raspund la intelefon sau la usa, nu-ti permit un dialog cu sens: ideile lor despre batrani singuratici escrocati de persoane rau intentionate pun lacat oricaror incercari de stabilire a dialogului. Atitudinea lor este aceea a unor oameni care nu au nimic de spus, raspunsurile lor nu corespund nici unei intrebari. Sunt acei oameni pe care, se pare, nimeni nu i-a intrebat nimic niciodata. Singurul lor raspuns la intrebarile care li se pun sunt : „Eu am 80 de ani”, raspuns care el singur pare a fi de ajuns pentru a exprima inutilitatea participarii lui la ancheta. De aceea probabil, in fata blocului, batranele doamne ce au iesit afara pentru o gura de aer racoros, sunt gata uneori sa-si falsifice identitatea declarand ca locuiesc la cutare apartament, fie si numai pentru a afla despre ce e vorba – refuzul urmand sa intervina intr-un moment ulterior.

Mi-am amintit de o conferinta  a lui Harvey Sacks despre sinucidere : „Suicide as a Device for Discovering if Anybody Cares”. Pentru a afla daca cuiva ii pasa de ei, unii oameni recurg, in extremis, la suicid, dar nu este singurul dispozitiv pentru asta. Intr-un fel si cercetarea sociala, chiar daca obiectivele ei nu coincid cu intereselor personale ale subiectilor intervievati, este un dispozitiv impersonal si rece prin care li se aduce la cunostinta oamenilor ca cineva se intereseaza de ei. Insa acest cineva este un simplu operator de interviu, strain, a carui misiune este sa colecteze informatii pentru altii. Chiar daca interviul nu ajunge la propriile scopuri, cineva i-a contactat si s-a interesat de ei. Este important sa dispui de alegerea de a raspunde sau nu la interviu.